O altfel de cronică a finalei Supercupei masculine: Bine ați venit, rău ați nimerit!

Turneu în sistem final four, cu Dinamo, CSM Constanța, Minaur Baia Mare, echipe de mare tradiție, și CSU Suceava, clubul care în ultimele decenii a crescut și promovat cel mai bine tinerii handbaliști români. Un afiș bun, poate cel mai bun posibil în acest moment, în absența Stelei. Și prețuri bune, de la 40 de lei, la peluză. Asta în contextul nesfârșitei încercări de a reîmprieteni românii cu acest sport. Când nu pui prețuri prietenoase sau nu dai acces gratuit pentru copii la un turneu cu miză simbolică, poate vrei să recuperezi o parte din cheltuielile de organizare. Dar ce organizare! FRF & CS Dinamo, o combinație de vis!

De obicei, supercupa asta îți oferă o idee despre cum poate arăta următoarea ediție de campionat. Este primul contact cu noul sezon, o încălzire oficială cu un trofeu pe masă. Dar impresia lăsată a fost de turneu final al unui campionat național școlar. În primul rând, aerul condiționat nu a avut voie să intre în sală, la 37 de grade. La singurul punct de vânzare, dotat cu cozi ca pe vremea lui Cezar Drăgăniță tânăr, se putea lua apă și suc. Dar nu se putea plăti decât în numerar. Se vedea mâna fină a coorganizatorilor de la Dinamo, club care, în 2023, are sediul în centrul Bucureștiului, dar funcționează tot după legi și regulamente din anii ’90. Măcar au experiență bogată. La meciurile de Champions League, din polivalenta mare, au perfecționat această metodă de plată old school. Mă mir că nu au reintrodus și trocul. „N-am cash la mine, dar vă dau o șapcă și două cartele de metrou pentru două ape.”

Revenind la supercupă, e ciudat că nu s-a găsit vreun sponsor care să se asocieze acestui turneu, să îl branduiască și să îl organizeze decent. Probabil că nu a fost timp. Din orice unghi priveai la ce s-a întâmplat în sala Dinamo, se vedea o chestie făcută pentru că trebuia. Nimeni n-avea chef, dar cineva era silit s-o facă și pe asta. Astfel, înainte de premiere, federalul Alin Șania cobora transpirat, cu o masă prin tribună, spre teren, să aibă pe ce sta marele trofeu. Andrei Luca, un alt distins oficial, încă nu terminase ședința cu crainicul sălii. Mai mult, parcă atunci discutau pentru prima oară. Undeva la centrul terenului, pe Viorel Mazilu îl strângea costumul în așteptarea premianților. Premianți care au fost strigați la microfon, ca la festivitățile de final de an școlar. Doar că nu au fost urcați pe vreun podium, pentru că acesta lipsea. Lipsea și cartonul simbolic, pe care, de obicei, scrie ce s-a câștigat, anul etc. Iar medaliile nu s-au mai pus la gât, ci s-au dat la mână, cum se împart sendvișurile elevilor în drumeție. În schimb, am observat foarte multă rigoare la fotografii. La FRF există o obsesie bolnavă a pozelor. Începând de la juniori 4, nu e poză cu vreun premiu, oricât de mic ar fi el, în care să nu apară un om important din FRH.

Să dăm caseta un pic înapoi. Gațu ne părea învechit și plictisit, înconjurat de marii noștri campioni, de multe ori atotștiutori, dar neimplicați și încarcerați în anii ’60-’70. Apoi, am îndurat aroganța, lipsa de comunicare și de transaprență ale lui Dedu. În prezent, ne uităm doar la poze. Să te lauzi cu un eveniment organizat atât de slab e ca și cum ți-ai face selfie-uri în timp ce îți arde casa.

Am plecat din sala Dinamo transpirat ca un muncitor pe șantier și uluit că, în asemenea condiții, am văzut jucători precum Cindric sau Cupara. Și o finală cu un handbal bun, mult peste nivelul obișnuit al campionatului. Felicitări tuturor echipelor și spectatorilor pentru ce au îndurat! FRH, la muncă, tată, că e rușine mare!