Lorena Ostase: Astăzi se poate, nu există „lasă, că mai avem timp”

Ajunsă la deplina maturitate handbalistică, Lorena Ostase vorbește despre sportul pe care-l practică de ți se face pielea de găină. Un interviu cu o zi înainte de meciul cu Ungaria de la campionatul mondial.

Rep.: Lorena Ostase, ceva mai mult de 24 de ore până la un meci de care pe care, cum spuneai și aseară,  de totul sau nimic, primul din cele trei, cel cu Ungaria. O să încep prin faptul că ultima victorie a României în fața Ungariei a fost acum șase ani în Japonia, tu ai fost în teren împreună cu alte trei colege, așa că povestește-ne puțin ce îți amintești din acel meci!

L. O.: Îmi amintesc de parcă a fost anul trecut. Îmi amintesc cum, la final, am sărit toate, toate pe Cristina, la un moment dat nu se mai știa de unde, cum. În vestiar, toate aveam tricolorul și în Japonia foarte greu să găsești, oamenii puțini din tribune au sărit cu noi. Incredibilă emoție. De nenumărate ori, mi-a apărut în față videoclipul cu acea fază și de fiecare dată am simțit la fel.

Rep.: Ați revenit atunci spectaculos în repriza a doua, ai marcat și tu două goluri.

L. O.: Două? Nu prea jucam atât de mult în acea perioadă, dar mă bucur că am putut să progresez.

Rep.: Deci e clar că amintirea acelui meci e un factor de motivație.

L. O.: Da, dar cred că meciul acela s-a jucat cu multe jucătoare maghiare care acum nu mai sunt în activitate. Acum joacă și ele alt handbal.

Rep.: Voi sunteți patru de atunci.

L. O.: Da. Ele acum au câteva jucătoare importante la câteva cluburi din Champions League care chiar joacă.

Rep.: Apropo de asta. Anul trecut, pe vremea asta la Debrecen, vorbeai despre faptul că vă trebuie mai multe minute. În cazul tău, lucrurile s-au îmbunătățit. Dar, ca medie generală, ți se pare că lucrurile stau mai bine la un an distanță?

L. O.: Da, cred că fiecare jucătoare a știut să aleagă ce este prioritar pentru ea, să aleagă să joace și să se simtă o jucătoare într-o echipă. Este foarte important să vii cu încredere, cu încrederea jocului, la echipa națională. Să nu aștepți stânga-dreapta, să nu ai această presiune că vai! acum joc, trebuie să joc. Echipa națională are nevoie de jucătoare care dau totul, dar și joacă. În ziua de astăzi nu poți doar să fii o certitudine și să vii să joci. În ziua de astăzi, doar jocul te ajută prin experiență. Asta se numește experiența jocului.

Rep.: Și, din punctul tău de vedere, această evoluție față de anul trecut se simte?

L. O.: Da, se simte. Cred că se simte la echipă. Există această foame pe care o vedem. Nu contează cu cine jucăm. Am spus: la nouă metri suntem acolo, pe ele, diferite stiluri de joc, dar suntem acolo, pe ele, încercăm să punem presiune extraordinară pe echipa adversă.

C. A.: Pe de altă parte, anul trecut, o înfrângere pentru voi la opt goluri, adevărat în deplasare, ai marcat și atunci șase goluri, ai fost golghetera României atunci. Din câte am numărat, sunt nouă jucătoare la ele, opt la echipa noastră față de anul trecut.

L. O.: Anul trecut abia așteptam să jucăm meciul cu Ungaria, sala plină, din momentul în care eram la vestiar, ieșeam pe tunel la încălzire, le-am spus fetelor: Fiți pregătite, o să ne huiduie! Așa a și fost. Mi-aduc aminte, am intrat cu zâmbetul pe față, pe teren, la încălzire și doar salutam, stânga dreapta, pentru că știam că în acel zgomot putem găsi și oamenii noștri, românii. Cred că asta a fost motivația noastră și le-am pus probleme până pe final. Am putut duce, dar le știam nivelul. Acum este cu totul altceva. Ele joacă în deplasare ca și noi, nu mai au acel fuleu: joci acasă sala plină. Un pic, te aștepți la rezultat, te împing de la spate lucrurile astea. Acum, jucăm de la egal la egal.

Rep.: Și pentru că ai adus vorba de factorii care au fost de partea lor anul trecut, e clar că anul acesta, România s-ar putea să domine meciul în tribune, cum a făcut-o în primele trei meciuri. Și asta ar putea face diferența.

L. O.: Asta face diferența întotdeauna. Este foarte important când ești acolo, moment cu moment, sala să vină peste tine. Credeți-mă, când nu mai poți, mai poți un pic când poți să te bucuri și poți să te întorci, când dai un gol sau te aperi, te întorci, te uiți în spate și vezi cum se ridică. Este incredibil, mai ales că acum noi suntem în deplasare.

Rep.:  Ce mesaj ai da colegelor tale pentru meciul de mâine?

L. O.: Să creadă, să creadă că și noi suntem inteligente ca și ele și că și noi putem. Nu am dovedit-o până acum, dar puțin mai este până putem s-o facem. Trebuie să fim pregătite pentru momentul care va veni.

Rep.: În general, înaintea unui meci decisiv, ce te motivează pe tine în mod special?

L. O.: Mă motivează prezentul, asta încerc să le transmit fetelor. Nu am o vârstă atât de înaintată, dar la echipa națională am venit întotdeauna deschisă și dornică. Dar am tot așteptat, am tot așteptat, am tot așteptat și cred că rezultatul acesta pe care îl așteptăm cu toții este aproape. Niciodată nu se știe. Și am învățat tot timpul de când sunt la echipa națională că poate fi astăzi și mâine. Și cred că jucătoarele tinere, care se consideră încă tinere, cred că au tot timpul din lume, dar nu-l ai. Îl ai doar acum și este în mâna ta. Cred că acest factor, acest lucru mental ar trebui să-l punem la punct. Încetul cu încetul, au fost discuții în care am realizat că acum este un mix cu jucătoare care suntem de aceeași vârstă, cu jucătoare mai tinere, lucrăm la acest lucru. Dar, trebuie să revin, astăzi se poate. Nu mai merge ca înainte, lasă că poate avem timp, poate meciul următor. Nu se mai poate. Handbalul există astăzi și în România.

Rep.: Te rog să transmiți un mesaj oamenilor pe care putem să-i numim coechipierii voștri, oamenii din tribune care v-au împins de la spate până acum într-un mod extraordinar.

L. O.: Incredibil, nu ne așteptam, în primul meci, în al doilea meci în al treilea meci, chiar nu ne așteptam. Unele colege de la alte națiuni ne-au întrebat: Aveți galeria cu voi? Și le-am spus că doar oamenii care ne cunosc sau nu ne cunosc și au vrut să fie în sală. Să simtă că sunt români. Mă bucur că am putut până acum să-i facem mândri că am putut să îi facem să vină la sală, să zică la final „Asta e România mea!” Și mă bucur acum și am emoții când mă gândesc că un om pe care nu-l cunosc sau un om care nu este fan handbal sau fan sport, să poate să zică la final „Mamă, ce mândru sunt!”

Foto: Emilia Nicolae.